Posibilitatea ca un automobil să-și facă o autodiagnoză pe baza echipamentelor de la bord (On board diagnosis) a reprezentat o inovație majoră la momentul apariției unui standard care să permită acest lucru. Chiar dacă astăzi existența unei mașini care să nu poată semnala probleme cu emisia de noxe poluante este greu de imaginat, a fost nevoie de zeci de ani pentru acest pas. Atunci când diagnoza OBD este realizată, șoferul este avertizat prin aprinderea martorului „Check Engine”, cunoscut oficial drept „Malfunction Indicator Lamp”.
Dincolo de neliniștea asociată cu ideea unei cheltuieli neprevăzute, activarea acestui martor ne dă ocazia de a observa codurile de eroare OBD-2, pentru a opri la timp agravarea unor probleme mai grave ale motorului. Descifrarea acestui cod specific fiecărei avarii în parte se face cu echipament de diagnoză specializat, care realizează comunicarea cu senzorii automobilului prin intermediul unor protocoale agreate la nivel internațional.
Cum a apărut portul OBD
Ce implică standardul OBD-2
Care este clasificarea codurilor de eroare OBD-2
Ce echipamente se folosesc pentru diagnosticare
Cum a apărut portul OBD
Nevoia de a putea detecta din timp disfuncțiile survenite pe parcursul funcționării motorului s-a manifestat încă din a doua jumătate a secolului trecut. Primul producător ce a montat o formă incipientă de computer de bord capabil să scaneze eventualele defecțiuni a fost Volkswagen, care a implementat acest sistem pe modelul Type 3, în 1969.
Generalizarea capacității de diagnosticare la bord a survenit abia în 1988, odată cu reglementările emise de o agenție guvernamentală cu rol de protecție a mediului, din California. Potrivit actului legislativ, era obligatoriu ca toate vehiculele puse în vânzare în statul american să fie echipate cu un conector care să permită transmiterea datelor furnizate de sistemul de autodiagnoză către un aparat specific. Nevoia unui standard general cu privire la arhitectura conectorului, la poziționarea sa și la protocolul folosit pentru transferul datelor a dus la apariția sistemului OBD-II. Acesta a devenit obligatoriu în SUA în anul 2001, iar până în 2006 era impus producătorilor care livrează mașini în Europa, Australia și Noua Zeelandă. În industrie, denumirile OBD-I și OBD-1,5 le-au fost atribuite sistemelor apărute anterior, după ce OBD-2 a devenit etalon pe plan mondial.
Vezi 👉 AICI oferta noastră de AUTOTURISME
Ce implică standardul OBD-2
Sub această denumire se grupează atât echipamentele hardware, necesare diagnosticării on-board, cât și modul în care sunt transmise datele și parametrii măsurați către echipamentele de diagnosticare, prin intermediul protocolului de comunicație.
Dimensiunile exacte ale conectorului OBD-2 sunt reglementate de standardul reglementar SAE J1962, care mai stabilește și localizarea exactă a acestuia: la interiorul mașinii, în vecinătatea volanului sau a tabloului de bord, pe consola centrală. Acesta este acoperit de un capac de protecție și poate fi accesat inclusiv de echipament de diagnoză care nu este destinat profesioniștilor. Pinii de conectare sunt în număr de 16, dar utilizarea acestora depinde de protocolul compatibil cu OBD-2, la care a aderat fiecare fabricant auto în parte. Dacă producătorii europeni și japonezi utilizează protocolul ISO 9141-2, cei de peste ocean apelează preponderent la SAE J1850 VPW, respectiv la SAE J1850 PWM.
Vezi categoria noastră de ▶ PIESE
Care este clasificarea codurilor de eroare OBD-2
Fiecărui cod de eroare pe care îl furnizează mufa OBD-2 îi corespunde o descriere și un loc în care s-a produs disfuncția care l-a generat. Acest lucru este util mai ales în cazul motoarelor dotate cu mai mulți senzori similari, ce ar putea genera confuzii la transferul de date către echipamentul de diagnosticare. De regulă, într-un motor vom regăsi un senzor cu domeniu larg de măsură și un senzor bistabil încălzit, iar la nivelul catalizatorului, avem de-a face cu senzorul bistabil încălzit. Aceștia pot fi redundanți pentru motoarele cu șase, opt sau chiar doisprezece cilindri în V, care pot avea până la patru catalizatoare.
Un cod de eroare OBD-2 este format dintr-o literă, urmată de patru cifre. Litera P desemnează probleme la grupul motopropulsor, C, la șasiu, B, la caroserie, iar U, la rețeaua de date. Câteva exemple de coduri de eroare care pot fi generate de motor și semnalate prin intermediul sistemului OBD-2 sunt:
- U025S – lipsa comunicării dintre calculatorul de control și sistemul de lumini;
- POO31 – semnal sub limita minimă la circuitul de încălzire al senzorului de oxigen;
- B00D1 – indicator nefuncțional al centurii de siguranță a pasagerului.
Vezi categoria noastră de 👉AUTOUTILITARE
Ce echipamente se folosesc pentru diagnosticare
Există mai multe modalități de a afla care sunt problemele pe care le semnalează o mașină, odată ce se aprinde martorul „Check Engine”, cu ajutorul sistemului OBD-2.
Dacă utilizatorul obișnuit are la îndemână aparatele de buzunar, cu mufă compatibilă cu sistemul OBD-2, care pot citi codurile de eroare, testerele din atelierele mecanice au posibilitatea de a detecta în timp real și unii parametri ai motorului, cum ar fi temperatura sau turația.
Cei care stăpânesc softurile pot apela la unul ce transformă laptopul sau chiar smartphone-ul într-un aparat de diagnoză. Ei pot accesa, astfel, o plajă largă de parametri și chiar actualiza setările unității electronice a motorului.
Cu o bună cunoaștere a posibilelor disfuncții manifestate de automobil, vei putea evita defecțiuni grave și cheltuieli majore. Informațiile de mai sus te pot ajuta să localizezi mai rapid defecțiunile grave.
Credit foto: Shutterstock
Pasionat de noutățile din industria auto, dar și de povestea fascinantă a automobilului, Gabriel nu își pierde niciodată curiozitatea. În articolele scrise de el găsești ponturi utile, descrieri amănunțite și analize comparative, pentru ca alegerea viitoarei tale mașini să fie una inspirată. Tot Gabriel îți oferă ghiduri de întreținere corectă a mașinii, pentru o valoare mai bună la revânzare.
